Don Quijote (Mondoro)

Cu multă vreme în urmă, într-un sat din provincia La Mancha, trăia un cavaler cu rădăcini îndepărtate în nobilimea spaniolă. Traiul lui nu era unul îndestulat. La prânz mânca tocană, seara pâine prăjită, vinerea linte, iar la sfârşitul săptămânii un porumbel sau câte un pui mic, ca delicatesă.
Pe mâncarea asta cheltuia cam trei sferturi din banii ce-i avea. Celălalt sfert se ducea pe haine potrivite rangului şi stării sale. În fiecare an îşi lua o vestă nouă, pantaloni şi papuci de catifea şi de asemenea o pălărie şi o manta largă din cea mai fină ţesătură, pe care o arunca pe umeri ca şi când ar fi fost un rege...
Nenorocirea cea mai mare era că el credea fiecare cuvânt al acelor poveşti şi legende. Mintea lui era atât de plină de bătălii, de turniruri, de lănci şi săbii, de vrăji şi cântece de dragoste, de întreceri, moarte, răni, uriaşi, dragoni şi alte asemenea lucruri, încât îşi pierduse complet minţile. În nebunia lui, se hotărâse să devină un cavaler rătăcitor care să salveze lumea şi să capete faimă şi onoare. Era foarte fericit când visa la noi aventuri, la fapte eroice, la pericole şi greutăţi de care nici măcar nu se auzise până atunci şi nu ezita să facă tot ce putea pentru a-şi pune în aplicare planurile nebuneşti.